Skip navigation


Cine este, sau mai bine spus cine a fost Henryk Sienkiewicz? Romancier si nuvelist, unul dintre cei mai mari prozatori polonezi, laureat al Premiului Nobel pentru Literatura in anul 1905. Am ales sa postez un fragment dintr-un roman al acestui scriitor, o descriere care mie mi-a placut.

„Noaptea se lăsa asupra întinderilor pustii și odată cu ea venea vremea duhurilor. Pe atunci, oștenii care vegheau in stanițe (sate căzăcești) povesteau că pe Câmpiile Sălbatice apar noaptea umbrele celor căzuți, care și-au găsit acolo moartea năprasnică în păcat, și își fac de cap, neputând fi împiedicate de cruce și biserică. De aceea, când semnele care arată miezul nopții începeau să se stingă, prin stanițe se rosteau rugăciuni pentru sufletele morților. Se mai vorbea că umbrele călăreților care rătăcesc prin pustie ațin calea drumeților, gemând și cerșind semnul sfintei cruci. Printre ele se nimereau și strigoi, care alergau urlând după oameni. O ureche desprinsă deosebea de departe urletul strigoilor de cel al haitelor de lupi. De asemenea se puteau vedea armate întregi de umbre care uneori se apropiau atât de mult de stanițe, că străjile dădeau alarma. Astfel de întâmplări prevesteau de obicei războaie crâncene. Nici întâlnirea unor umbre singuratice nu însemna nimic bun, dar nu trebuia să-ți faci inimă rea întotdeauna, fiindcă adeseori chiar omul viu apărea și dispărea înaintea călătorilor ca o umbră, așa că de multe ori putea să fie luat cu ușurință drept un duh al întunericului.

Nu e deci nimic de mirare că numaidecât după căderea nopții deasupra Omelniczekului, în jurul staniței pustiite, apăru o stafie, sau poate un om. Tocmai ieșise luna de dincolo de Nipru albind locul însingurat, măciuliile scaieților și nemărginirea stepei. Deodată, mai jos, în stepă se arătară alte făpturi ale nopții. Zdrențe mișcătoare de nori acopereau când și când razele lunii, siluetele când apăreau strălucitoare din neguri, când dispăreau. Uneori se pierdeau cu totul, părând să se topească în întuneric. Înaintând spre înălțimea pe care stătea primul călăreț, se furișau tăcute, cu grijă, încet, oprindu-se mereu.

În mișcările lor era ceva înfricoșător, ca și în toată această stepă care părea atât de liniștită. Vântul adia în răstimpuri dinspre Nipru, făcând să fâșâie jalnic scaieții uscați, care se aplecau și parcă tremurau de teamă. În cele din urmă, siluetele dispărură, ascunzându-se în umbra dărâmăturilor. În lumina palidă a nopții se vedea numai călărețul singuratic care stătea pe movilă.

În sfârșit, un zgomot îi atrase luarea-aminte. Apropiindu-se de marginea colinei, începu să scruteze întunericul stepei. Vântul nu mai adia, foșnetul încetase și se așternuse liniștea deplină.”

Michael Andrews – Mad World

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: