Skip navigation

Luna August, luna vacantelor si a caldurilor insuportabile (depinde pe unde esti :D). Atat de multe de facut, atat de multe de planuit si un timp atat de scurt… incat toate trebuie puse in ordine la minut. M-am orientat pe o axa Turnu – Brasov – Victoria – Bucuresti – Busteni, cate putin prin fiecare.

Cea mai frumoasa parte a fost ca mi-am vazut multi prieteni, cu unii dintre ei nu ma mai vazusem de ani de zile. Chiar daca au fost scurte intrevederi, a fost deosebit de frumos. Este un sentiment placut sa te vezi cu o persoana draga in amintirea vremurilor trecute, cu atat mai mult cu cat a fost ceva spontan. E greu sa descrii in cuvinte toate reactiile, tot ce se intampla cu tine si organismul tau in momentul revederii.

In fiecare vara ne-am facut un obicei de a ne reintalni si sper sa il pastram an de an. In Busteni am ajuns bine mersi si timp de un weekend am reusit sa fac in asa fel incat sa plec cu capul spart… in 2 locuri ca doar nu m-am putut multumi cu putin. Cu toate astea, am plecat cu alai si veselie, exact cum am si venit. A fost un weekend frumos, cu vreme excelenta de plimbare, astfel am ajuns si la cascada Urlatoarea (un traseu potrivit noua :P). Este o cascada formata pe paraul Urlatoarea, in apropierea orasului Busteni. Cascada se afla la altitudinea de 1100 m, in apropierea traseului turistic care duce din Busteni spre platoul Bucegi pe Valea Jepilor. Cascada este una din cele mai spectaculoase din Romania, atat prin debit, cat si prin inaltime (15 m). In afara principalei caderi de apa exista si altele mai mici, desfasurate pe cateva zeci de metri mai sus, pe cele doua paraie, Urlatoarea Mare si Urlatoarea Mica.

Am sa ma opresc aici legat de vacanta de vara. Vor urma intamplari „amuzante” despre o noua aventura.

Wow… a trecut atata timp incat nici nu stiu de unde sa incep. Astazi, 14 Octombrie 2012 intr-o zi insorita si placuta, in care agitatia diminetii si-a facut prezenta, stau pe balcon cu cafeaua aburinda langa mine sorbind cu o placere iesita din comun. Privind parca in gol, imi aduc aminte de vara lui 2012, mai exact de o luna Iulie cu foarte putina actiune, dar cu mult suspans, plina de dubii si in special, de o luna August plina de activitate, de emotii, de bucurii, de alergaturi, dar si de suspine.

Dupa terminarea masteratului si implicit a student job-ului, am intrat in perioada de tranzitie cum imi place mie sa o numesc. Inca sunt in acea perioada, ea nu se termina pocnind din degete. Dar revenind la inceputul ei. Aceasta perioada consta in trecerea de la mediul academic la mediul business, pasii pe care toata lumea ar trebui sa-i faca. Bineinteles, acesti pasi nu sunt predefiniti, fiecare ii face in ce directie vrea si in ce directie poate. Ce am realizat e ca aceasta perioada de tranzitie se cladeste in timp, incepand cu inceputul ca sa zic asa (alegerile facute din timpul scolii). Nu vreau sa se interpreteze ca vezi Doamne, ai facut o alegere gresita in clasa a 3-a, gata ti s-a dat toata viata peste cap. Omul e schimbator si capabil de multe lucruri.

A fost greu la inceput, intotdeauna e greu la inceput. In primul rand trebuie sa-ti gasesti motivatia, resursele necesare, puterea de a incepe ceva nou si apoi sa iei decizia de a demara lucrurile. Din momentul in care am luat decizia, lucrurile au inceput sa se aseze asa cum mi-am dorit si astfel, pe 31 Iulie mi-am luat ramas bun de la Danemarca (ne vom revedea curand, am prieteni buni acolo si amintiri frumoase), iar pe 1 August am aterizat in Romania pt o luna plina de evenimente. Am avut un „to do list” foarte lung: activitati insirate pe hartie, parca era un contract, idei inscriptionate pe un papirus ca cele folosite in Egiptul antic.

Am inceput pe o idee si poate termin pe alta, dar va fi o continuitate. Intotdeauna exista o continuitate.

Asa cum am zis in postul anterior, a venit momentul sa vorbesc despre „ziua cea zi”, insa am sa o fac in stilul caracteristic si am sa incep cu banchetul din clasa a 4-a! Da, am zis bine, banchetul din clasa a 4-a, cand eram tanar fecior si am bagat la cap, cu felicitarile de rigoare, indrumarile domnului invatator.

Termenul de banchet este poate prea mult pentru clasa a 4-a. Ce-am facut noi atunci, nici nu mai tin minte exact. Dar ce imi amintesc este ca au fost niste joculete organizate de invatator si parinti, nu prea stiam noi ce e ala dans, deci iti dai seama ce tangouri, valsuri si bachata mai dansam noi :P. Ceremonia de terminare a cursurilor primare s-a lasat cu coronite, aplauze si felicitari.

Clasa a 8-a. Atunci deja firele de par din mustata se zareau, ca si cand nu te-ai fi spalat sub nas :D. Atunci am renuntat la uniforme, deja eram la pantaloni de stofa si camasa, fetele purtau rochii si rochite, ce sa mai, ne emancipaseram. Banchetul s-a tinut intr-un club (discoteca pe atunci), acolo deja eram „hai sa ne aratam <<talentul>> la dans”. Cat despre ceremonia de terminare, lumea a fost emotionata, se iscau multe discutii intre elevi si intre parinti, care pe la ce liceu se duce. Era deja un pas important pt noi, eram cei mai mari din generala, nu ne mai intepau cu compasul colegii nostri de a 8-a cand mergeam acasa 😛

Clasa a 12-a. Anii de liceu… Eram adolescenti, majoritatea avand 18 ani impliniti, deja altfel se punea problema. Banchetul a fost unul frumos, ne-am petrecut maxim, am dansat cu profii, ne-am simtit bine. Imi aduc aminte cum dimineata pe la 8, mai eram cu un prieten in parc, pe banca, cugetand asupra petrecerii si cat de bine ne-am simtit, in timp ce pe langa noi mai treceau profesori spre liceu, salutandu-ne respectuos, unii chiar aruncand niste glume catre noi cum ca n-am fi terminat inca banchetul 😛 Inainte sa plecam de la banchet, s-a auzit melodia „ani de liceu”, timp in care lacrimile ne-au napadit in amintirea lor. Cu speranta ca ne vom reintalni, am mers mai departe, fiecare pe drumul lui. De asemenea, imi aduc aminte cu bucurie de ultimul clopotel si ultimul strigat de catalog…

Facultate. Dupa 4 ani de studiu dar si de distractii, am primit diploma de inginer. Banchetul a fost exceptional, prin prisma faptului ca am avut cei mai tari prieteni cu care ne-am distrat pe cinste. Altfel, erau formate anumite bisericute care nu ne faceau cinste, dar ma gandesc ca pe la toate sectiile era asa. Insa la banchet, nu prea s-a tinut cont de asta si toata lumea a fost naturala, asa cum ar trebui sa fie. Spre surprinderea mea, am avut parte de niste surprize foarte placute. Cat despre ceremonia de absolvire a facultatii, a fost destul de exasperanta asteptarea. Sectia mea a dorit sa faca ceremonia doar cu oamenii cu care am inceput in primul an si cu cei care s-au alaturat pe parcurs, insa nu s-a putut. S-a zis de sus ca vom face 6 specializari impreuna, intr-un cort amplasat in spatele aulei. Asteptarea a fost cu atat mai mare incat am fost ultima specializare l-a primit diplome din cele 6, insa efortul sustinut a fost rasplatit din mai multe pct de vedere, n-am sa detaliez. Aplauze furtunoase, chiote de bucurie, poze fara numar, robe si aruncatul tocai, a fost deosebit.

Masterat. Aici, lucrurile au stat cu totul si cu totul diferit. Poate am avut eu asteptari prea mari de la ceremonia de absolvire, dar n-am fost singurul. Initial credeam ca va fi ceva restrans, doar cu sectia mea, insa n-a fost deloc asa. Ceremonia s-a tinut cu toate specializarile de la facultatea respectiva, si mai mult de atat, majoritatea speech-urilor s-au tinut in limba daneza. Cateva date tehnice si de desfasurare au fost explicate si pe engleza, insa cam atat. Pe de o parte mi se pare normal, facultate in Danemarca, multi parinti si bunici prezenti, insa pe de alta parte, a fost ciudat pentru toti internationalii prezenti la primirea diplomelor si plictisitor in acelasi timp. Puteau sa faca separat in engleza pentru internationali, sau chiar la ceva restrans, pe fiecare sectie. Nu mai zic de atmosfera de la ceremonie. Era chemata in fata fiecare sectie, se strigau numele fiecarui student, acesta primea diploma si ramanea in fata. Totul se intampla intr-o atmosfera ca de inmormantare, fara nici un sunet pe fundal, fara nici un „Bravo” din public, nimic. Dupa ce toti studentii respectivei specializari erau strigati si erau in fata, abia atunci se ofereau 5-10 secunde de aplauze si atat: linistea se asternea din nou in sala respectiva. Se puteau auzii click-urile bliturilor (si alea foarte rare) in momentele inmanarii diplomelor. Totul a durat aproximativ o ora si jumatate, dupa care s-a oferit un bufet suedez cu sampanie, prajiturele si sucuri. Bineinteles ca noi, studentii internationali, am avut sampanii la noi si imediat am iesit afara sa sarbatorim cum se cuvine acest eveniment. Cand sticlele au fost deschise, au inceput chiutele si strigatele de bucurie… Toata lumea se uita la noi de parca eram tribali, sau cine stie ce am facut.

Ciudat mod de exprimare a bucuriei au cei de aici cand vine vorba de absolvirea facultatii/masteratului, foarte ciudat. Ar trebui sa vina si ei pe la noi, Spania, Italia si mai ales, in Romania, sa vada acolo cum se sarbatoreste un astfel de eveniment.

6 ani… dar ce ani! Totul a pornit de la acel copil dand primele examene din viata lui. Capacitatea, examenul copilariei, dar primul examen important din viata mea. Pana atunci, au fost tezele la mate si romana, lucrarile de control, extemporalele si „scoateti o foaie de hartie”, ce sa mai zic de DICTARE :P. Imi aduc aminte cu drag de timpul petrecut in curtea scolii, in asteptarea notelor. Ce sa mai zic de momentul de dupa, in care… eh, n-am sa intru in detalii :).

Liceul… in special clasa a 11-a, anul majoratelor. Se dateau petreceri, multe si pe ascuns fara sa stie parintii (unele se mai aflau ca de, mai ramaneau dovezi in urma sau chiar pt ca era prea curat a 2-a zi :P). A fost frumos, dar a venit apoi si al 2-lea mare examen din viata: BAC-ul. Proba orala, proba scrisa, si apoi m-au napadit emotiile, asteptand rezultatele in special la romana, unde aproape in fiecare an de-atunci au fost probleme.

S-a dus si BAC-ul si a inceput ciclul celor 6 ani, poate ca vor fi cei mai frumosi 6 ani din viata mea, cine stie. Aici am dat de examene si examene, o gramada, diferite tipuri de profesori, oameni de la mari companii, traineri si asa mai departe. Un loc aparte il prezinta oamenii cu care am interactionat, si aici ma refer la prietenii buni pe care mi i-am facut in Brasov. Am trecut an dupa an, restanta dupa restanta 😛 si am ajuns in ultimul an de facultate. Licenta, unul dintre cele mai importante examene din viata. Acolo emotiile au fost uriase, inca din momentul in care am inceput sa lucrez la ea (poate pt ca m-am si apucat tarziu :P). Ce sa mai zic cu 3-4 zile inainte de prezentarea propriu-zisa… a fost cumplit.

Terminarea facultatii ar insemna si trecerea de la mediul studentesc, la cel profesional. Insa, 4 ani de studentie pt mine n-au fost suficienti, asa ca am mai facut si 2 ani de master. 2 ani extraordinari, o experienta internationala superba, pe care as repeta-o fara doar si poate. Dizertatia? Cel mai usor examen. Desi nu pare, cand ai indrumatorul potrivit pt asa ceva si echipa potrivita cu care sa lucrezi timp de un an, situatia se schimba. Despre ceremoniile de terminare am sa vorbesc intr-un viitor post.

De-abia acum incepe cu adevarat profesionalismul. Intr-un fel, imi pare rau ca s-a terminat studentia, a fost fantastic. Dar pe de alta parte, curiozitatea mediului profesional este mare. Pt cel mai usor examen: multumesc, grazie, gracias, danke, tak, thank you.

Vreau sa specific de la bun inceput faptul ca acest post nu se vrea sa fie o reclama sau vreo promovare a acestei tari / a acestui oras. Nu am nici un beneficiu de pe urma acestui post, nu castig nimic. Pur si simplu am avut parte de o experienta si o vacanta minunata in urma vizitei mele in orasul Praga din Republica Ceha.

Cateva detalii despre tara asta: Republica Ceha, denumita pe scurt si Cehia (in trecut purta numele de Boemia – „tara boilor”), este o tara aflata in Europa Centrala. In 1989, a avut loc schimbarea regimului comunist cu cel democrat in urma revolutiei de catifea (o miscare pacifista prin care partidul comunist din Cehoslovacia, pe-atunci, a pierdut monopolul puterii). Apropo de Cehoslovacia, tara s-a separat in 1993, tot pe cale pasnica, in 2 state independente: Cehia si Slovacia.

Praga este capitala si cel mai mare oras din Cehia, avand mai multe cartiere cu o populatie de 1.2 mil de locuitori. Praga are atat de multe atractii incat iti trebuie un program prestabilit sa ai timp sa le vizitezi pe toate (depinde si de cat ai de gand sa stai acolo). Ce-ar fi de vazut:

– Castelul Praga si zona Hradčany: cel mai mare castel antic din lume, conform Guiness World Records, legatura istorica a orasului

– centrul vechi: cea mai veche parte a orasului

– centrul nou: o extensie a cartierului vechi, avand muzeul national si piata Wenceslas

– cartierul evreiesc: contine ramasite din ghetoul evreiesc, acolo se vorbeste des de legenda misteriosului Golem si de spiritul lui Franz Kafka, plus o multime de sinagogi

– Castelul Vyšehrad: se afla in partea medievala a Pragai

– Podul Charles: are o lungime de 516m, traverseaza raul Vltava si pe margine au fost construite statui reprezentand sfinti

– Metronomul din Praga: un urias metronom construit in locul celei mai mari statui a lui Stalin (aceasta a fost dinamitata dupa caderea comunismului); metronomul simbolizeaza schimbarea regimului comunist

Pe langa aceste atractii superbe, mai sunt de vazut multe alte lucruri precum: numeroase muzee (muzeul comunist, muzeul artei decorative, muzeul militar, etc), ceasul astrologic si biserica gotica din centrul vechi, gradina zoologica si asa mai departe. Din proprie experienta, as sugera o plimbare cu barca pe raul Vltava, o experienta frumoasa cu un ghid bun, documentat si, apropo de ghid, merita incercat „the free guide tour” (un tur ce tine aproximativ 3-4 ore, plin cu informatii interesante, un tur foarte placut).

Cu siguranta am omis cate ceva, dar va las pe voi sa descoperiti mai multe. Eu am avut o vacanta frumoasa acolo, Praga este un oras bifat de pe lista mea, dar imi doresc sa ma reintorc intr-o zi, atat de mult mi-a placut.

Am avut o zi plina de intamplari nefericite. Nu acum, s-a intamplat cu ceva timp in urma, dar mi-am adus aminte de curand, cand am avut un deja-vu. Lucrurile astea se intampla des, si oricui, insa asa ceva, mai rar. Am avut o zi plina, o zi agitata cu multe pe cap, multe treburi de rezolvat, dar in schimb cu ce ma aleg: cu o alergatura de vis. Am fugit de colo colo, a trebuit sa ajung chiar foarte repede in unele locuri, insa nu s-a putut efectiv.

De ce? Pai e simplu: motivul il definesc ca fiind mijlocul de transport in comun. A fost ziua in care nu am prins autobuzul de nici o culoare. I-am facut cu mana din majoritatea statiilor de autobuz in care am fost. Nici macar unul singur sa-l fii prins la timp, UNU! Unde mai pui ca am si alergat sa prind cateva si degeaba, apoi stai si asteapta 10-15 minute, depinde de trafic si de norocul ce-l ai (noroc care n-a fost deloc cu mine in acea zi, ma parasise de tot).

A fost sadic pur si simplu, ca-n legile lui Murphy. Cand ai nevoie mai mult de ceva/cineva, ca trebuie sa fugi dintr-o parte in alta a orasului, atunci nu ai cu ce/cu cine. Pe deasupra, mai aveam si multe de facut pt dizertatie si nu numai: am abandonat totul in ziua respectiva… am ajuns acasa tarziu, fara nici un chef. E de-a dreptul frustrant si nu doresc nimanui o astfel de experienta, desi sunt convins ca nu sunt singurul caruia i s-a intamplat. Sunt agitat in acest moment, de aici si…

ImagineHe he. A trecut prea multa vreme de cand n-am mai asternut ganduri in acest mini jurnal si simt ca a venit vremea pt inca un post. S-au acumulat multe inauntru si sunt pe cale sa explodeze, dar nu voi lasa asta la voia intamplarii. Se prea poate sa fiu acea persoana calculata, poate mult prea calculata ca sa fiu purtat de valul intamplarii. Ok, de val poate, de tsunami cu siguranta nu 😛

Februarie, o luna trista din viata mea, Martie, o luna a sarbatorii si a calatoriei, Aprilie, o luna a cunoasterii si a intelegerii, Mai, o luna a stresului si a confuziei, Iunie, o luna a distractiei in ambele sensuri: propriu si figurat. Cam asa as putea sa descriu ultimele luni petrecute in Aalborg. Nu ca as fi plecat undeva, dar avand in vedere ca n-am mai fost prezent pe aici, s-au intamplat multe, ca de obicei.

Un prim mesaj de revenire. To be continued…

De mult am vrut sa scriu articolul asta, dar poate n-am avut curajul sa-l scriu, nu stiu de ce, ori timp pt a-i acorda atentia necesara. Este un articol mai delicat, mai special pt mine si cred ca fiecare persoana in parte se regaseste in anumite cuvinte de aici. Fiecare dintre noi cred ca are o muza, asa cum imi place mie sa-i zic, o persoana aparte, ACEA persoana.

Si cand zic ACEA persoana ma refer aici la un anumit tipar cu anumite caracteristici si abilitati. Este persoana cu care te intelegi perfect (nu vreau sa vorbesc aici de perfectiunea absoluta, nu este cazul, dar cred ca e suficient de clar la ce ma refer), desi cateodata nu vrei sa recunosti. Ca sa dau un exemplu: te aflii intr-o discutie cu ea (muza), avand pareri oarecum diferite asupra unui lucru, dar parerea ei (muzei) este aproape identica cu a ta, doar pusa in alta perspectiva, in alta lumina. Desi iti dai seama despre ce e vorba si stii ca are dreptate, nu intotdeauna si recunosti acest lucru, dar in sinea ta te bucuri.

Dupa zeci si sute de discutii ajungi sa realizezi ca te completeaza atat de bine tocmai prin prisma faptului de a-ti expune punctul de vedere altfel, pe intelesul tau. Poate ca singur n-ai fi ajuns la aceeasi concluzie. Ajungi sa te intelegi mai bine, sa te vezi din persepectiva altora, sa crezi ca vorbesti cu tine insuti, dar in realitate nu este asa. Doua persoane diferite si totusi atat de asemanatoare.

Poate credeti ca ma duc la extrem cu aceasta idee, dar nu este chiar asa. E important sa faci o diferentiere intre ceea ce crezi cand te gandesti sau cand vorbesti cu tine insuti si ceea ce ar putea iesi dintr-o discutie cu aceasta persoana. Iti zici la un moment dat: „eh, daca tot gandim la fel, de ce sa ma mai obosesc sa ii cer opinia? Doar e ca si sosia mea…” – nu este chiar asa.

Poate ca multi dintre noi am gasit o astfel de persoana, poate ca altii nu au realizat ca de fapt X este acea persoana, insa consider ca e important sa fim atenti la detalii si sa simti cand se afla aproape de tine.

14, 18, 21, 24… cati vor mai urma? O veste trista nu vine intotdeauna singura si asta iti dai seama abia dupa ce realizezi ce s-a intamplat. E un soc pe care fiecare dintre noi il traim in momentul in care ne asteptam mai putin. Avem momente in care credem in puterea cuvantului atat de mult si ajungem sa credem ca manevram totul din 2 vorbe. Ce faci cand ramai fara cuvinte?

Am fost copil, iar sentimentul de neputinta nu m-a ocolit. Nici pe mine, nici pe multi din prietenii mei de la acea vreme. Am trecut de la extaz la agonie, n-am inteles mare lucru. A fost o tragedie ce s-a intins de-a lungul a catorva zile si toata lumea parea neputincioasa, lipsita de idei. Stateam seara intins in pat si ma intrebam: „ce pot eu sa fac oare sa se intample minunea?”.

O intrebare morbida imi suna intr-una in cap, ma chinuia, ma controla. De fiecare data cand situatia e de aceeasi natura, imi apare in minte, semnele de intrebare sunt tot mai multe si tot mai dese, afisand o nervozitate dureroasa.

Ultimul an de liceu, cand totul trebuie sa fie frumos, sa te gandesti la lucruri marete… Nu cer ca totul sa fie perfect, stiu ca nu se poate asa ceva, dar o pata neagra intr-un azuriu desavarsit e mult prea mult pt un licean. Cu atat mai mult pt un student. Lucrurile se percep la un alt nivel, insa neputinta este aceeasi. Cand te loveste, nu ai ce sa mai faci, timpul s-a scurs si este deja prea tarziu sa mai remediezi ceva. Cuvintele ajung sa fie de prisos, iar inima varsa lacrimi neconditionat si necontrolat.

Imi gasesc cu greu cuvintele… cu ochii in lacrimi… when the time comes… you can’t do anything about it.

Ce repede trece timpul… Mai ales cand te distrezi si te simti bine… Acum 2 zile parca incepea iarna cu frumusetile ei, si acum, ghici ce: e tot iarna!!! Stau si urmaresc stirile, noutatile, ce se mai intampla prin tara si nu numai, si ma ingrozesc de ce vad. Case ingropate in 4-5 m de zapada, oameni sapand tunele ca sa iasa din case, sate inzapezite si oameni sinistrati vai mama lor. Nici nu vreau sa ma gandesc daca o da un val de caldura sa se topeasca brusc, sa vezi atunci inundatii. O tragedie.

Dar lasand asta la o parte, cat m-am rugat de sarbatori sa dea o ninsoare, sa ma pot bucura de zapada si mai ales, sa pot merge pe partii la ski! De unde atata zapada… A nins un pic pe ici pe colo, precipitatii putine…

Totul a inceput frumos, din primul moment in care am intrat pe usa in casa, rasfat maxim. Venind destul de rar acasa, ai mei dragi parinti si bunici imi fac toate poftele si se tot gandesc ce sa mai faca pt fesiorul lor sa-i fie bine. Mi-am revazut o gramada de prieteni, rude, neamuri, a fost o nebunie. Cu toate astea, niciodata nu e timp suficient sa le faci pe toate, sa-ti vezi toti prietenii si prin aceasta cale tin sa-mi cer scuze fata de cei pe care n-am apucat sa-i vad.

Am simtit cu adevarat Craciunul (tinand cont ca anul trecut a fost primul an in care am petrecut Craciunul departe de casa), petrecut in familie, cu brad, cu cadouri, cu rasete si voie buna. Rebeliunea a venit si ea: locatie, la mosie :P. Nu pot sa descriu revelionul decat in 2 feluri: felul 1 – distractie maxima, si felul 2 – paranghelie. Ar fi fost superb daca, asa cum am zis mai devreme, ar fi fost zapada sa mutam revelionul pe timp de zi pe partii.

Cateva ore petrecute la Brasov, cate ore petrecute la Bucuresti (prea putine din pacate, timpul nu mai avea rabdare) si am zburat. Pe scurt, cam asta a fost vacanta mea: foarte frumoasa, foarte scurta si energizanta (desi n-ai zice). Multumiri tuturor celor care au facut ca timpul petrecut ACASA sa fie atat de scurt. Stiti ce-am vrut sa zic cu asta. Ma inclin.